Divinația cu rune

Realitatea fără ocolișuri

Nicio inscripție nu descrie extragerea de rune pentru a răspunde la o întrebare. Niciun tratat de legi nu pomenește acest lucru. Nicio sagă nu înfățișează o scenă de aruncare a runelor, într-o literatură care descrie amănunțit numeroase alte practici divinatorii. Nicio descoperire arheologică nu a fost identificată vreodată drept set pentru divinație și niciun obiect runic nu a fost găsit într-un grup de douăzeci și patru de piese.

Corpusul runic păstrat are un caracter comemorativ, teritorial, comercial, personal și uneori agresiv. Conține mărci de proprietate, socoteli negustorești, blesteme, răvașe de dragoste, obscenități, lecții de latină și plângerea unui bărbat că cioplitura altuia a îmbolnăvit o femeie. Nu conține însă oracole.

Aceasta este realitatea, formulată simplu, și este tocmai lucrul pe care majoritatea cărților despre rune îl trec sub tăcere.

Ce a consemnat de fapt Tacit

Un singur pasaj susține aproape întreaga pretenție istorică și merită citit cu atenție, nu doar repovestit.

În Germania 10, lucrare scrisă în jurul anului 98 d.Hr., Tacit descrie un obicei divinatoriu germanic: o ramură tăiată dintr-un arbore roditor este despicată în fâșii pe care se trasează semne (notae), acestea fiind apoi împrăștiate la întâmplare pe o pânză albă. Pentru treburile publice, preotul cetății, iar pentru cele private, capul familiei rostește o rugăciune, privește spre cer și ridică trei fâșii, una câte una, tălmăcindu-le după semnul crestat anterior.

Este o relatare autentică a unei practici reale și rămâne deosebit de frapantă. Trei impedimente majore o împiedică însă să constituie o dovadă pentru divinația cu rune.

Datarea. Tacit a scris în jurul anului 98 d.Hr. Cele mai vechi obiecte runice ce pot fi datate sunt aproximativ contemporane sau chiar mai târzii, iar un șir complet al Futharkului nu apare înainte de piatra de la Kylver, în jurul anului 400. El descrie o realitate plasată la începutul tradiției runice sau chiar înaintea acesteia.

Vocabularul. Istoricul folosește termenul notae, adică semne sau crestături. Nu spune litere, deși cunoștea foarte bine noțiunea. În alte pasaje notează că bărbații și femeile din semințiile germanice nu cunosc corespondența tainică, afirmație greu de împăcat cu existența unui sistem oracular bazat pe o scriere alfabetică.

Metoda. Chiar dacă textul este luat ad litteram, procedura nu seamănă deloc cu aruncarea modernă a runelor. Este vorba despre trei fâșii culese pe rând dintr-o grămadă risipită pe o pânză albă, după o rugăciune și privirea îndreptată spre cer, procedură fără săculeț, fără etalări elaborate și fără poziții inversate.

Pasajul dovedește existența unei divinații germanice cu bețișoare crestate. Nu dovedește în niciun fel că vikingii citeau viitorul în Futhark.

Singurul aspect cu adevărat întemeiat

Sub toate aceste neînțelegeri se află un fapt istoric real, care merită expus cu aceeași limpezime ca demontarea miturilor.

Runele purtau o semnificație ideografică, dincolo de valorile lor fonetice. Aceasta nu este o speculație.

Piatra de la Stentoften din Blekinge folosește runa Jera de sine stătătoare, desemnând o recoltă bogată, nu doar sunetul j. Avem aici o rună citită ca noțiune pe un monument veritabil, chiar de către oamenii care utilizau această scriere.

Anglo-saxonii procedau la fel. Copistul singurului manuscris păstrat din Beowulf notează runa ᛟ de trei ori ca logogramă independentă în locul cuvântului eþel, într-un text redactat în rest exclusiv cu caractere latine. Practica poartă o denumire recunoscută: begriffsrunen.

În plus, poemele runice au fost create tocmai pentru a fixa o noțiune asociată fiecărei litere. Un alfabet în care semnele poartă numele vitelor, grindinei, gheții, nevoii, bucuriei și mormântului este un sistem în care fiecare caracter are o încărcătură semantică precisă.

Prin urmare, materia primă a divinației, literele care desemnează concepte concrete, este autentică și dovedită istoric. Lipsește însă orice mărturie că cineva ar fi asamblat vreodată acest material într-un oracol.

De unde provine practica modernă

Metoda pe care o folosește aproape toată lumea poate fi urmărită până la origini clare și este de dată recentă.

Ralph Blum, The Book of Runes, 1982. Cartea s-a vândut în tiraje impresionante, venea însoțită de un set de tăblițe din ceramică și constituie strămoșul direct al practicii contemporane. Blum a recunoscut deschis că a creat un sistem nou: și-a modelat metoda în mod substanțial după I Ching și după etalările de tarot, folosind o ordine inventată de el, nicidecum succesiunea tradițională din Futhark.

Tot el a introdus runa goală, prezentată drept runa lui Odin, necunoscutul sau soarta. Acest semn nu apare în niciun izvor istoric, de niciun fel. Fiecare tăbliță albă din orice set comercializat de atunci încoace își are originea în acea carte.

În paralel cu Blum și ulterior acestuia s-a dezvoltat un curent preocupat mai temeinic de izvoarele istorice, reprezentat în anii 1980 în special de Edred Thorsson și Freya Aswynn, de unde provin majoritatea corespondențelor cu elemente naturale, arbori și divinități considerate astăzi tradiționale. Aceste sisteme sunt coerente și minuțios elaborate. Însă au o vechime de patruzeci de ani, nu de un mileniu.

În spatele întregii mișcări stă Guido von List, al cărui șir inventat de optsprezece rune Armanen din 1902 a lansat semnificații care circulă și astăzi fără atribuire, sistem asimilat ulterior de mișcarea Völkisch și apoi de simbolistica nazistă.

Problema runelor inversate

Iată un detaliu practic ce reiese direct din izvoare, nu din convențiile moderne.

Practica actuală atribuie majorității runelor o semnificație inversată, numită adesea merkstave. Însă nouă dintre cele douăzeci și patru de semne din Vechiul Futhark sunt simetrice pe axa verticală și nu pot fi inversate în niciun fel: Gebo, Hagalaz, Naudhiz, Isa, Jera, Eihwaz, Sowilo, Ingwaz și Dagaz.

Seturile și ghidurile care oferă semnificații inversate pentru aceste nouă rune inventează un sens artificial, întrucât forma grafică nu permite o astfel de răsturnare.

Există și o subtilitate suplimentară. Runa Sowilo are o simetrie rotațională, dar nu una în oglindă; așadar, o rună Sowilo trasată spre stânga nu este inversată, ci doar orientată în sens opus. A citi o asemenea variantă ca pe o inversare oraculară înseamnă a supradimensiona o simplă variație de gravare.

Acest site oferă semnificații inversate exclusiv pentru runele din Vechiul Futhark care au o orientare asimetrică reală și nu oferă niciuna pentru Futharkul Tânăr, Futhorc sau Ogham. Inversarea este o convenție modernă construită în jurul Vechiului Futhark, iar extinderea ei asupra altor scrieri ar fi o simplă născocire.

Merită așadar să citești runele?

Da, dacă dorești acest lucru, și nu este nevoie de o atitudine defensivă.

Acest site adoptă aceeași poziție și față de tarot. Citirea psihologică a cărților de tarot este o dezvoltare a secolului XX suprapusă peste un joc de cărți din secolul al XV-lea, și funcționează. Faptul că o practică este modernă nu înseamnă că este lipsită de valoare.

Ceea ce avantajează citirea modernă a runelor este o materie primă remarcabil de solidă: între douăzeci și patru și douăzeci și nouă de litere cu nume cu adevărat străvechi, ancorate în poeme cu adevărat arhaice ce descriu vite, vreme, lipsuri, ocrotire, călătorii, daruri, gheață și mormânt. Este un vocabular mai bogat și mai palpabil decât cel de la care pornesc majoritatea sistemelor de divinație, dublat de o tradiție documentată a divergențelor care răsplătește pe oricine se apleacă asiduu asupra textelor.

Recomandarea este simplă: Fii conștient pe ce nivel te afli. Faptul că Hagalaz înseamnă grindină este o certitudine istorică. Faptul că strofa din engleza veche menționează că se preface apoi în apă este un fapt documentat. Faptul că Hagalaz reprezintă sămânța transformării este o interpretare modernă, și încă una inspirată. Afirmația că așa procedau vikingii este un neadevăr.

Primele trei sunt pe deplin suficiente pentru o practică autentică.