Rune dalecarliene

Runele care au supraviețuit epocii runelor

Creștinismul și structurile administrative ale statului au adus alfabetul latin în Scandinavia, iar până la sfârșitul Evului Mediu scrierea runică fusese înlăturată din toate sferele vieții publice. Cu o singură excepție.

În Dalarna, mai exact în ținutul Ovansiljan, ce cuprinde parohiile Älvdalen, Mora, Våmhus, Orsa, Sollerön și Venjan, runele au continuat să fie folosite în mod firesc. Au traversat Reforma, Războiul de Treizeci de Ani, Epoca Luminilor și revoluția industrială, încheindu-și existența abia la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea. Ultima persoană care le deprinsese pe cale tradițională a murit în anul 1980.

Aceste semne sunt cunoscute drept rune dalecarliene, dalrunor sau rune elfdaliene. Renumele provinciei Dalarna de ultim bastion al scrierii germanice se sprijină pe ele pe bună dreptate. Totuși, cele patru secole nu au însemnat o simplă conservare pasivă. Scrierea a evoluat neîncetat, iar transformarea ei treptată reprezintă aspectul cel mai captivant.

O scriere conservatoare pentru o limbă conservatoare

Runele au rezistat aici deoarece o mare parte din vechiul mod de viață a rămas neschimbat. Ținutul Ovansiljan era eminamente agrar, în mare măsură autosuficient, greu accesibil din punct de vedere geografic și atașat de propriile datini; aceeași solidaritate comunitară care a păstrat portul popular a menținut și acest alfabet.

Comunitatea a păstrat deopotrivă și o limbă arhaică. Elfdaliana (övdalsk), vorbită astăzi de circa trei până la cinci mii de oameni în jurul așezării Älvdalen, este cel mai conservator idiom scandinav care a supraviețuit. Păstrează structura silabică veche, un sistem flexionar complex, sunetul th sonor (ca în englezescul father) și sunetul w, dispărut din suedeza standard. În mod cu totul remarcabil, limba păstrează vocalele nazale, atestate în islandeza veche în secolul al XIII-lea și pierdute în restul Scandinaviei; ortografia elfdaliană modernă le notează printr-un ogonek: ą, ę, į, ų.

Pe lângă acest conservatorism profund, limba a dezvoltat inovații proprii. Vocalele lungi s-au scindat în diftongi noi: acolo unde suedeza are is și ute, elfdaliana folosește ais și aute, iar unde suedeza spune solen pentru soare, elfdaliana spune sola.

Runele au consemnat fidel această evoluție vie. Un cioplitor care scria kart pentru participiul trecut înregistra exact rostirea semenilor săi (gart, giärt), fără să se ghideze după normele Bibliei tipărite. Acesta este avantajul unei scrieri nesupuse vreunei cenzuri sau supravegheri oficiale.

Peretele care dovedește renunțarea la futhark

În anul 2014, în interiorul unei case vechi din lemn din Älvdalen, cercetătorii au descoperit un alfabet cioplit în bârnele unui perete. Clădirea fusese datată dendrocronologic în anul 1285, însă gravura, judecând după trăsăturile stilistice, datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea: casa este medievală, dar inscripția este mai recentă.

Ceea ce a atras atenția a fost ordinea semnelor. Alfabetele runice clasice debutează cu succesiunea f, u, þ, a, r, k, secvență care dă însăși denumirea de futhark. Această inscripție urma însă ordinea a, b, c, d.

Cineva reordonase runele după modelul alfabetului latin. O astfel de schimbare are sens doar atunci când renunți să privești runele ca pe un sistem autonom de scriere și începi să le tratezi ca pe un set de semne de substituție pentru alfabetul deja cunoscut. Runele dalecarliene deveniseră o transpunere caracter cu caracter a literelor latine.

Dovada hotărâtoare o constituie modul în care au fost tratate literele lipsă. Latina include C, Q și X, litere de care runele nu avuseseră nevoie niciodată, deoarece nicio tradiție runică anterioară nu le conținea. Prin urmare, meșterii au inventat semne noi pentru literele latine care nu aveau niciun corespondent istoric în scrierea runică. Din acel moment, scrierea nu mai reflectă fonologia vechii nordice, ci se aliniază normelor alfabetului latin.

Mărturia lui Bureus din 1599

Prima persoană care a consemnat oficial această scriere a fost Johannes Bureus (1568–1652), primul anticar regal (riksantikvarie) al Suediei și bibliotecar regal. Bureus a fost una dintre cele mai neobișnuite figuri din istoria runologiei: un cercetător riguros pe teren al pietrelor runice, dar în același timp un mistic rozacrucian convins că Scandinavia păstra vestigiile unei limbi divine primordiale, motiv pentru care a creat propriul sistem ezoteric de cincisprezece semne, denumit Adalrunor.

În 1599, după ce a călătorit prin țară pentru a documenta inscripții, a publicat o gravură intitulată Runakänslanäs läräspan. Sub titlul Nostri secli Dalecarl(is) („Dalecarlienii din veacul nostru”), el a prezentat douăzeci și patru de rune cu numele lor, aranjate în ordine alfabetică.

Denumirile indică limpede stadiul în care se afla scrierea. Unele erau moștenite direct: is, ar, ur, sol, tir, lagh, birkä, madhär, hagal. Altele erau creații noi. Semnele qua și äcs au apărut strict din nevoia de a reda literele latine Q și X. Runa knäsol („soare frânt”) a fost plăsmuită pentru C, amintind de termenul islandez knésól, folosit pentru Z.

Mărturia lui Bureus este indispensabilă, deși necesită prudență. Unele semne din listă reprezentau propriile sale încercări de sistematizare: caractere preluate de pe răvașele calendaristice, cum ar fi bälgturs, atribuite unor litere latine pe care țăranii din Dalarna nu le notau în acel mod. În 1611 a mers și mai departe și a publicat Svenska ABC boken medh runor, primul abecedar tipărit vreodată în Suedia, sperând să readucă scrierea runică în uzul general al națiunii în locul celei latine. Încercarea a eșuat, însă a lăsat o moștenire practică: în timpul Războiului de Treizeci de Ani, ofițerii suedezi au utilizat aceste rune pentru a cifra mesajele militare, fiind prima dintre cele două ocazii în care scrierea a servit drept cifru.

Lemnul, alternativa la hârtia costisitoare

Nu există pietre runice dalecarliene. Hârtia și pergamentul erau scumpe, iar scrierea nu avea un caracter administrativ, astfel că oamenii notau pe ceea ce le oferea pădurea. S-au păstrat peste trei sute cincizeci de inscripții, iar mai mult de nouă din zece provin exclusiv din parohia Älvdalen.

Acestea apar pe boluri, casete de zestre, lăzi, tocătoare de bucătărie, prăjini de măsurat, piese de mobilier și pe pereții de bârne ai gospodăriilor. Consemnează mărci de proprietate, nume, date calendaristice și mesaje scurte. În această comunitate, alfabetul latin era apanajul clerului, al vornicului și al coroanei regale; runele aparțineau oamenilor de rând (allmoge) și răspundeau nevoilor cotidiene.

Cel mai vechi exemplu datat cu certitudine este un bol de lemn din satul Åsen, pe care stă scris că meșterul Anders l-a făurit în anul 1596. La Orsbleck se păstrează un hambar din 1635 care menționează numele celor doi bărbați care l-au ridicat, la Åsen un alt bol din 1692 ce marchează un an de foamete, iar la Kittan o ladă de zestre din 1720.

Răvașele calendaristice și chemările obștii

Cele mai elaborate piese sunt bețele calendaristice runice, numite rimstavar. Acestea sunt toiege de lemn gravate cu literele duminicale și numerele de aur necesare calculării anului bisericesc și a sărbătorilor mobile, un veritabil almanah la purtător într-o epocă în care calendarele tipărite nu erau accesibile.

Aproximativ douăzeci dintre aceste bețe păstrează și însemnări legate de treburile satului. Un toiag din Åsen, din secolul al XVIII-lea, consemnează fără ocolișuri: plikt fölieir den som int går („amendă îl așteaptă pe cel ce nu se înfățișează”). Un altul, găsit la Älvdalen și datat în 1818, anunță o adunare a obștii în cursul serii, în locul obișnuit.

Aceste toiege țineau loc de avizier public. Cel care a cioplit mesajul se baza pe faptul că membrii comunității puteau citi runele fără ezitare în plin an 1818.

Gätrunor: runele păstorilor

În Dalarna se practica sistemul pastoral fäbod, o formă de transhumanță prin care vitele erau duse pe timpul verii la pășunile izolate din munți și păduri, unde îngrijitorii locuiau pe toată durata sezonului cald. Această muncă era îndeplinită preponderent de femei, singure sau în grupuri mici, aflate la mare distanță de sat luni la rând.

Păstorițele își lăsau mesaje reciproce. Pe trunchiuri de pin, pe stânci și pe bârnele adăposturilor, ele ciopleau scurte însemnări numite gätrunor (rune pastorale): inițiale, anul și cuvântul gät („a păstorit”), consemnând cine urcase la pășune și în ce perioadă.

Ultima inscripție autentică din tradiția neîntreruptă a runelor dalecarliene este o astfel de însemnare pastorală. A fost cioplită pe peretele unei colibe de văsărie de lângă Gryvelån în Älvdalen. În acel stadiu, scrierea runică se dizolvase aproape complet, supraviețuind doar câteva rune autentice printre litere latine. Textul consemnează AAD gät 1900: Anna Andersdotter a păstorit aici în anul 1900.

Două milenii de tradiție a scrierii germanice se încheie cu mărturia simplă a unei femei care nota că a avut grijă de vaci.

Etapele dizolvării treptate a scrierii

Cele patru secole de evoluție se împart în etape distincte.

Înainte de 1580, semnele își păstrează caracterul runic autentic. S-au păstrat aproximativ treizeci de inscripții din această perioadă, formele fiind apropiate de cele medievale standard, iar ortografia fiind fonemică și nu aliniată orbește alfabetului latin.

Între 1580 și 1650 are loc mutația observată pe peretele din Älvdalen: alinierea la alfabetul latin, inventarea literelor C, Q și X, precum și primele influențe ale grafiei latine asupra formei semnelor; runa g este redesenată din două trăsături în loc de trei, imitând un g latin cursiv.

Între 1650 și 1750, influența latină devine predominantă. Hastele runelor a și ä se înclină pentru a semăna cu litera de mână a. Runa i, o simplă linie verticală, este înlocuită de un i minuscul latin prevăzut cu punct. Majusculele Y, L, M și Ö apar în textele runice fără nicio adaptare. În paralel, limba vorbită a suferit transformări: graiul din Älvdalen a pierdut sunetul /h/ în jurul anilor 1650, ceea ce a lăsat runa hagal fără funcție fonetică, fiind reatribuită pentru a nota vocala å; dispariția unui sunet a dus la reorientarea completă a unei litere.

După 1750, tradiția se restrânge drastic. Numele complete sunt înlocuite de simple inițiale. Runele mai apar doar ca automatisme izolate în cuvinte dialectale frecvente, precum den sau gät, la fel cum o ortografie arhaică supraviețuiește uneori într-o semnătură.

Un detaliu grafic traversează întreaga evoluție. Scrierea scandinavă medievală distingea sunetele suplimentare prin punctarea unei rune: un i punctat devenea e, un k punctat reda g, iar un t punctat nota d. În restul Suediei, acel punct a devenit cu timpul o linie orizontală peste hastă; în spațiul nord-vestic s-a transformat într-un cerculeț. În Dalarna, punctul a evoluat într-o trăsătură laterală atașată de hastă, iar scrierea dalecarliană este singura care folosește o rună a cu ramură scurtă punctată pentru a nota ä. Pe măsură ce această linie s-a alungit, litera s-a apropiat de forma lui å, iar meșterii au reajustat continuu valoarea fiecărui semn pe parcursul următoarelor două secole.

Cheia descifrării pietrei runice de la Kensington

În anul 1898, un fermier emigrant suedez pe nume Olof Öhman a dezgropat o lespede de gresie cenușie pe terenul său de lângă Kensington, Minnesota. Piatra purta o lungă inscripție runică: opt locuitori din Götaland și douăzeci și doi de norvegieni într-o călătorie de explorare, zece bărbați găsiți morți, o rugăciune (AVM, Ave Virgo Maria, mântuiește-ne de cel rău) și anul 1362.

Runologii au respins autenticitatea medievală a pietrei aproape imediat. Timp de un secol, specialiștii au putut arăta cu precizie de ce inscripția nu era din secolul al XIV-lea, fără a putea explica însă ce reprezenta ea în realitate. Limba era mult prea modernă, iar literele păreau imposibile: un l barat, un v punctat, un o tăiat de o linie și un p fără puncte în bucle. Niciun rând runic din secolul al XIV-lea nu conținea asemenea semne, iar în literatura de specialitate nu era cunoscut niciun alfabet asemănător.

În anul 2003, lingvistul Tryggve Sköld, cercetând arhivele dialectale din Umeå, a rezolvat enigma. Înscrisurile lăsate de Edward Larsson (1867–1950), un ucenic croitor crescut lângă Borlänge în Dalarna, conțineau alfabete runice așternute pe hârtie în anii 1883 și 1885. Lista lui Larsson cuprindea un alfabet de douăzeci și șapte de caractere adaptat pentru suedeza modernă, ale cărui semne corespund exact literelor de la Kensington: L-ul barat, formele distinctive pentru Ö și Ü, precum și forma ciudată a literei G. În plus, manuscrisul cuprindea cifre pentadice, cifrele de răvaș folosite pe bețele calendaristice scandinave, redate exact în forma utilizată pentru scrierea anului 1362 pe piatră.

Însemnările lui Larsson includeau și un al treilea alfabet, pe care acesta îl descria drept cea mai veche scriere secretă din lume, scrierea Tablelor Legii. În realitate, era vorba despre cifrul masonic pigpen.

Acesta era contextul real: rune dalecarliene târzii, cifre pentadice și un cifru masonic de lojă, toate circulând împreună printre meșteșugarii itineranți din secolul al XIX-lea (croitori, zidari, învățători ambulanți) prin provinciile Dalarna, Medelpad și Hälsingland. Au apărut repede și alte confirmări materiale. Un jug de lemn din Månsta (Älvdalen), datat 1907, utilizează aceleași semne. O plachetă comemorativă din 1868 realizată de Eric Ström, un maestru caligraf itinerant din Medelpad, le folosește de asemenea, iar manualul său litografiat din 1876 reproduce întregul ansamblu: rune, cifre pentadice și cifrul masonic. O prăjină de măsurat din stejar de la Haverö conține toate cele trei sisteme, alături de douăzeci și unu de numere de aur; este un cot (aln), unitate de măsură abolită oficial în Suedia în anul 1889, ceea ce stabilește o limită clară pentru datarea sa.

Piatra de la Kensington nu este un vestigiu medieval și nici o simplă farsă în sensul comun al cuvântului. Este un obiect scandinavo-american autentic din secolul al XIX-lea, consemnat într-o scriere vie, reală și documentată, pe care generația descoperitorilor săi o învățase la rândul ei și care a ajuns în Minnesota în lăzile emigranților suedezi.

De ce această secțiune nu cuprinde pagini dedicate fiecărei litere

Există două motive pentru această alegere, al doilea fiind cel decisiv.

Primul motiv este de natură tehnică. Runele dalecarliene nu au puncte de cod în standardul Unicode. Blocul runic include Futharkul Vechi, Futhorc-ul anglo-saxon și runele medievale scandinave standard, însă caracterele dalecarliene lipsesc din această codificare. Toate tabelele publicate, inclusiv cele care au stat la baza acestei prezentări, utilizează aproximări împrumutate din alte serii runice sau desene realizate cu fonturi personalizate. Spre deosebire de paginile dedicate literelor individuale din alte secțiuni, unde fiecare glifă este asociată unui punct de cod real, aici nu ar exista un cod autentic de indicat.

Al doilea motiv constă în faptul că nu a existat un alfabet unic și imuabil. Inventarul de semne și-a schimbat forma timp de patru secole, variind de la un cioplitor la altul și de la un sat la altul: runa a din anul 1600 nu mai seamănă cu cea din 1750, g a fost modificat după modelul latin, hagal a primit o altă valoare odată cu dispariția unui sunet din graiul local, iar spre final majoritatea literelor au fost înlocuite direct cu litere latine. Alocarea unei pagini separate pentru fiecare literă ar fi impus alegerea arbitrară a unui singur moment din această evoluție continuă și prezentarea lui drept alfabetul dalecarlian „standard”, o precizie artificială pe care această secțiune își propune să o evite.

Subiectul central îl constituie chiar această transformare neîntreruptă, iar relatarea ei unitară și cronologică este mult mai fidelă realității istorice decât fragmentarea în douăzeci și patru de pagini separate.