Alfabetizarea de zi cu zi

Ce a scos la iveală un incendiu

În 1955, un incendiu violent a mistuit Bryggen, vechiul chei hanseatic din Bergen. Lucrările de reconstrucție au impus săpături arheologice adânci în straturile medievale îmbibate cu apă, unde materia organică se conservă în loc să putrezească.

Din pământ au ieșit la lumină în jur de 670 de obiecte cu inscripții, în marea lor majoritate bețe de lemn, datate cu aproximație între secolele al XII-lea și al XIV-lea. Este cel mai mare ansamblu de texte runice descoperit vreodată, dublând dintr-o singură mișcare întregul corpus cunoscut al scrierilor runice cotidiene.

Termenul de specialitate pentru aceste obiecte este rúnakefli (bețe runice): bucăți de lemn ecarisate, de câțiva centimetri lungime, inscripționate de-a lungul muchiilor. Erau suporturi ieftine, de unică folosință și ușor de refolosit prin răzuire, tocmai motivul pentru care au fost aruncate cu sutele și aproape niciunul nu a rezistat în afara solului mlăștinos.

Aceasta relevă problema selecției arheologice: din cea mai mare parte a epocii runice cunoaștem doar ce s-a săpat în piatră și metal, pentru că aceste materiale dăinuie. Bryggen ne arată ce se grava în lemn, adică ceea ce scriau oamenii de rând când nu voiau să comemoreze pe nimeni.

Ce spun aceste texte

În cea mai mare parte, afaceri curente.

O pondere importantă o au etichetele de proprietate: un băț legat de un sac sau un balot care precizează simplu: Þorkell deține acest lucru. Mărfurile depozitate într-o magazie comună trebuiau deosebite, iar bățul runic ținea loc de etichetă.

Urmează socoteli și răbojuri: cantități, datorii, chitanțe și instrucțiuni pentru asociați. Pe un băț binecunoscut, un soț își roagă nevasta să-i trimită bani; pe altul se cere bere.

Apare și corespondența privată: răvașe scurte, redactate anume pentru a fi înmânate personal între doi locuitori ai aceluiași târg.

Și în cele din urmă, mărturiile pe care cărțile ezoterice le ignoră: exerciții școlare, inclusiv o propoziție în latină notată cu rune; rugăciuni și fragmente liturgice, parțial în latină; frânturi de poezie, printre care un vers scaldic; declarații de dragoste în latină și nordică veche; precum și o sumedenie de glume grosolane și lăudăroșenii, unele atât de indecente încât vechii editori au preferat să le rezume pudic în loc să le traducă cuvânt cu cuvânt.

Pe un băț se găsește doar începutul futharkului, incizat pentru a exersa trăsăturile mâinii.

Ce infirmă aceste mărturii

Ideea că runele reprezentau o tehnologie ezoterică accesibilă exclusiv unei caste de preoți se prăbușește în fața acestor piese.

Printre cei care scriau se numărau negustori, femei, ucenici și tineri care învățau să traseze literele. Temele variază de la registre de mărfuri până la glume cu substrat sexual. Scrierea era întrebuințată alături de alfabetul latin, alternativ cu acesta și uneori chiar pentru a așterne pe lemn cuvinte latinești.

Așa arată alfabetizarea obișnuită în orice colectivitate umană, nicidecum un cult sacru inaccesibil.

Două detalii tehnice subliniază acest aspect. În primul rând, runele fără trunchi (o stenografie radicală din Hälsingland care suprimă tulpina verticală de la aproape fiecare literă) pot fi citite doar dacă cititorul este atât de versat încât nu mai are nevoie de repere vizuale redundante. O stenografie presupune un public larg de cititori deprinși, nu o mână de inițiați.

În al doilea rând, varianta cu ramuri scurte a apărut tocmai pentru că fibrele lemnului crapă la tăieturi oblice lungi. Un sistem grafic care creează un cursiv uzual adaptat unui suport ieftin este un sistem aflat în uz neîntrerupt.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că runele nu au fost folosite niciodată în ritualuri. Piatra cu blestem de la Björketorp există aievea. Arată însă că utilizarea magică reprezenta o excepție, nu scopul alfabetului.

Maeshowe și scrijelitul pe monumentele altora

Celălalt mare ansamblu de scriere runică spontană sunt grafitii, iar cele mai grăitoare s-au păstrat în insulele Orkney.

Maeshowe este un mormânt neolitit cu coridor, vechi de trei milenii când călătorii nordici au pătruns în el în secolul al XII-lea. Au lăsat pe pereți în jur de treizeci de inscripții: cea mai bogată colecție de graffiti runice din afara Scandinaviei.

Conținutul este cel firesc pentru orice perete mâzgălit: relatări despre aur prădat, lauda că aceste rune au fost săpate de cel mai iscusit meșter din marea apuseană cu barda care a ucis un om anume, aprecieri despre farmecele unei femei și simple semnături care să ateste trecerea pe acolo.

Graffito-ul din Sfânta Sofia de la Constantinopol izvorăște din același impuls la capătul celălalt al lumii nordice: un nume parțial descifrabil, citit de regulă Halfdan, zgâriat pe un parapet de marmură de un soldat din garda varegă.

Oamenii crestau rune din aceleași motive pentru care se scrie și azi pe ziduri: ca să-și marcheze proprietatea, să consfințească o afacere, să facă o obrăznicie sau pur și simplu să dovedească faptul că au fost acolo.

De ce sunt trecute sub tăcere aceste izvoare

Există un motiv limpede pentru care vestigiile din Bryggen sunt rareori amintite în publicațiile populare despre rune, și nu este vorba de ignoranță: rapoartele sunt publicate de mult și bine știute de lumea științifică.

Motivul este că această materie este prozaică tocmai în felul care o face de neprețuit istoric. O bucată de lemn pe care scrie Gyða îți poruncește să vii acasă nu este de niciun folos celui ce dorește să vadă în rune un tezaur de taine străvechi. O strofă despre grindină stârnește fantezia; o chitanță comercială nu o face.

Rezultatul este un tezaur arheologic uriaș, pragmatic și incompatibil cu majoritatea legendelor despre misterele runice, motiv pentru care este pur și simplu ocolit.

Oricine dorește să cântărească seriozitatea unei teorii despre tainele runelor se poate întreba cum explică acea teorie bețele de lemn de la Bryggen.