Idad

Glosa vocalică întemeiată

Niciunul dintre cele cinci nume de vocale nu desemnează în mod cert un arbore indigen, iar Idad este cea mai apropiată de această recunoaștere.\n\nEtimologia nu poate fi reconstituită: nu există o derivare sigură pentru idad, și la fel ca Edad, e posibil să fi fost modelată după vecina sa. Spre deosebire de Edad însă, kenning-urile susțin glosa. Sinem fedo, cel mai bătrân dintre arbori, și caínem sen, cel mai nobil dintre străbuni, evocă ambele o vârstă neobișnuit de mare, iar tradiția arborilor îi atribuie ibar, tisa.\n\nAceasta este o potrivire rară în rândul vocalelor, motiv pentru care Idad este privită ca tisa cu mult mai multă convingere decât ar justifica-o etimologia de una singură. Numele nu poate dovedi legătura; faptul că kenning-urile și glosa se completează rămâne cel mai trainic indiciu.

Cel mai bătrân dintre arbori, la propriu

Sinem fedo nu este o exagerare poetică. Tisa este cel mai longeviv arbore din Europa, la o distanță de neegalat.\n\nNumeroși arbori din Marea Britanie și Irlanda au o vârstă confirmată de peste o mie de ani, iar unele estimări urcă spre două sau trei mii. Dificultatea constă în faptul că tisa nu poate fi datată prin numărarea inelelor: inima trunchiului putrezește complet odată cu veacurile, iar tisa supraviețuiește prin scoarța exterioară. Trunchiul scobit al unei tise milenare nu este așadar un semn că arborele se stinge.\n\nAsocierea tisei cu cimitirele rurale decurge din această rezistență. Se constată adesea că tisele din curțile bisericilor britanice și irlandeze sunt mai vechi decât lăcașurile de cult de lângă ele; deducția curentă este că arborele marca un loc de adunare sacru cu mult înainte ca biserica să fie zidită. Această supoziție este întemeiată, deși nu constituie o dovadă arheologică despre menirea inițială a așezământului.\n\nMerită să zăbovim asupra expresiei caínem sen. Sen înseamnă bătrân, trimițând atât la oameni cât și la lucrurile vechi; sintagma trece dincolo de regnul vegetal și atinge neamul strămoșilor. Cel mai nobil dintre străbuni este un elogiu pe care l-ai aduce unei figuri omenești respectate.

Cinci crestături și sfârșitul

Idad este formată din cinci crestături trasate perpendicular peste linia centrală: numărul maxim din poziția finală, reprezentând ultima literă pe care sistemul o poate crea.\n\nAlfabetul se oprește aici dintr-o rațiune ce ține de percepția ochiului, nu de vreun mister simbolic. Subitizarea sigură, capacitatea de a desluși o cantitate dintr-o privire fără a număra, se oprește la patru sau cinci elemente la omul adult. Șase semne paralele cer o numărare metodică, ceea ce contravine unei scrieri gândite să fie citită rapid de-a lungul muchiei unei pietre funerare.\n\nPatru poziții înmulțite cu cinci crestături închid inventarul la douăzeci de semne, astfel că orice literă adăugată după Idad a trebuit clădită altfel. Forfeda introduse ulterior au forme compuse (bucle, cruci, zăbrele) tocmai fiindcă sistemul liniilor numărate își epuizase posibilitățile.\n\nA douăzecea literă este așadar hotarul unde structura își întâlnește propria limită, fiind firesc ca semnul așezat acolo să însemne cel mai vechi lucru știut de oameni.

Cealaltă literă a tisei

Și alfabetele germanice au rânduit o literă pentru tisă, iar o paralelă între ele este plină de învățăminte.\n\nRuna Eihwaz din Futharkul Vechi poartă numele tisei, iar strofa în engleza veche pentru succesoarea sa Eoh zugrăvește un arbore cu scoarță aspră, bine înfipt în țărână și sprijinit pe rădăcini: o remarcă limpede despre trunchiul scobit care trăiește prin învelișul de la margine.\n\nAmbele tradiții au surprins fără vreo legătură între ele aceeași însușire a aceluiași copac: faptul că dăinuie dincolo de pragul unde celelalte ființe s-ar fi prăbușit.\n\nLumea nordică adaugă o trăsătură aspră pe care Idad nu o cunoaște. Tisa este otrăvitoare aproape în întregime și din lemnul ei se meșteșugesc arcurile; kenning-ul islandez pentru această rună este bendr bogi, arc încordat. În schimb, kenning-urile irlandeze rămân ancorate doar în trecerea timpului, fără a pomeni veninul ori bătălia.\n\nIată o deosebire reală de spirit: litera irlandeză a tisei ține de curgerea vremii, în vreme ce litera scandinavă împletește timpul cu armele de luptă.

În divinație

Idad simbolizează ceea ce a fost aici de la început și va rămâne în picioare la sfârșit.\n\nÎntr-un etalaj, ea indică temelia străveche: tradiția neîntreruptă, familia, legătura sau omul care precede împrejurarea de față și o va supraviețui. Măsura ei de timp nu este omenească, iar în întrebările despre soroace vestește răstimpuri foarte lungi.\n\nCaínem sen îi dă un vădit înțeles legat de străbuni. Este litera lucrurilor primite ca moștenire, nu a celor meșteșugite de curând, și a celor ce au călcat pământul înaintea noastră.\n\nAșezarea ei are o însemnătate deopotrivă de mare. Idad este ultima literă, a cincea crestătură, capătul a ceea ce se poate număra în sistem. Ea aduce un sentiment curat de desăvârșire a unei succesiuni: nu un sfârșit privit ca pieire, ci clipa când o rânduială a fost împlinită pe deplin, iar orice pas înainte cere o altă cale.\n\nCărțile moderne leagă tisa de moarte și renaștere sub înrâurirea lui Robert Graves. Kenning-urile străvechi vorbesc despre bătrânețe și obârșie, osebire ce se cere păstrată: ele preamăresc tisa pentru că a rezistat prin veacuri, nu pentru felul în care se stinge.